Dacă vreți să citiți introducerea și motivația din spatele acestor articole, puteți vedea primul articol. Trebuie să menționez că, atunci când m-am apucat să le aștern pe hârtia electronică, deși nu este o perioadă chiar așa de lungă, doar 7 ani, îmi veneau atâtea în minte încât am fost nevoit să rup articolul în două pentru a nu deveni exagerat de lung. Și am lăsat încă pe dinafară.
Aici nu știu ce să spun, dacă am fost noi ghinioniști, deși, în general, mă pot considera o persoană norocoasă, fiind foarte mulțumit de ce am primit până acum în viață. Însă experiențele noastre cu sistemul medical din Vest nu au fost de calitate ridicată, după cum ne așteptam, au fost de-a dreptul mediocre pe alocuri. Bineînțeles, asta raportat la așteptările noastre, până la urmă asta e o analiză subiectivă a timpului nostru petrecut în Vest. Ca familie am trecut prin destul de multe, chiar prea multe situații în care am interacționat cu sistemul de sănătate de acolo. Naștere, plus două operații pe lângă altele mici, mai obișnuite.
Ca să înțelegeți așteptările noastre, trebuie să explic pe scurt de unde am plecat din România.
Pe vremea respectivă aveam, prin angajator, asigurare medicală privată la Allianz, pe care, cu o sumă anuală modestă, am extins-o asupra întregii familii. Practic, orice analiză sau investigație medicală justificată era decontată direct la majoritatea clinicilor și spitalelor private din România.
Protecția asta privată, mixată cu asigurarea medicală de la stat pe care o avea toată lumea, îți oferea cadrul aproape perfect. Medicii de familie care erau receptivi, orice fel de analiză aveam nevoie se făcea ori așa, ori așa. Ceea ce nouă, psihologic, ne oferea siguranță și mulțumire. Chiar dacă asta poate fi perceput de alții ca un efect placebo. Au fost și cazuri de spitalizare în România, unde condițiile la noi în oraș erau ok, lumea din spital la fel, în afară de un doctor mai old school, care ne-a bătut obrazul că, în cazurile ușoare, fugim toți la spitalele private, iar când e vorba de ceva mai serios ne întoarcem către spitalul de stat.
Și, până la urmă, în România mai exista și opțiunea telefoanelor. Din 2–3 telefoane ajungeai la doctorul sau acolo unde doreai să ajungi, chiar dacă era o cale gri. Interesul tău personal era ca tu să îți rezolvi problema.
Să nu ne prefacem că în Vest nu există mecanisme similare. Că acolo vine lumea și îți pune pe masă cei mai buni specialiști ai lor doar pentru că te-ai prezentat tu la ușa lor? Să fim serioși.
Să sumarizez puțin, am plecat dintr-un sistem pe care îl cunoșteam, cu bune, cu rele, și unde, cel puțin noi, am avut condiții și acces la ce am avut nevoie din punct de vedere medical.
Acum să revin la experiența noastră din Germania.
Nașterea, cum eu nu pot să-mi exprim părerea în deplină cunoștință de cauză, o să o citez pe soția mea: „aș fi plătit oricând banii pe care i-am plătit în România la prima naștere, în spitalul privat de acolo, să am condițiile din spitalul respectiv din România.” Și nu era neapărat vorba de condițiile materiale, zic eu, ci mai mult de atitudine, umanitate și grija de care aveau de tine, care cam lipsea.
Bineînțeles, cum am observat că se întâmplă în spitalele din Germania și cu alte ocazii, dar ajung acolo mai jos. Au expediat-o pe soția mea după nașterea prin cezariană din spital și i-au spus: mergi la doctorul tău să te controlezi mai departe. Nu tu vizite pentru a urmări cum se vindecă, nimic de genul.
Soția, conștiincioasă, cum era obișnuită din România, și-a făcut din timp programare la doctorul de femei pentru a-și urmări vindecarea la cezariană, pe bani. Să înțeleagă tot omul că nu e nici acolo totul inclus „de la stat”. La 6 săptămâni de la naștere, la controlul programat pe bani, doctorul îi spune să meargă de urgență la spitalul unde a născut, că nu e ceva în regulă cu operația de cezariană, la interior.
Ajunge soția la spital, la urgențe, și dă de doi doctori pe acolo care, Doamne ferește, nici nu pot descrie aici în cuvinte. Norocul, sau destinul, a fost că a trecut pe acolo, prin cabinetul ăla de la spital, cum se spune în Germania, „Oberarzt” de la secția de ginecologie, care a oprit tot procesul acelor doctori și a spus că se ocupă ea de aici încolo. I-a explicat soției frumos că operația de la interior s-a desfăcut și trebuie să fie operată din nou, la 6–7 săptămâni de la naștere.
Deci cum stă treaba, doar în România se greșește în spitale, iar în Vest e lapte și miere?
Vorba lungă, sărăcia omului, și asta chiar o să mai fie vorbă lungă.
Trecem și prin a doua operație, recuperare dificilă și de lungă durată, dar mușchii abdominali nu și-au mai revenit din cauza stresului la care au fost supuși în cele două operații la timp foarte scurt și a sarcinii.
După alte vizite la medic, soția avea nevoie de o a treia operație, pentru refacerea mușchilor abdominali de data asta.
Încă o surpriză: statul german, prin asigurarea de sănătate, nu o plătește, pentru că o consideră operație estetică. Asta deși am primit de la doctor specialist, tot din Germania, că nu este operație estetică, ci reconstrucție etc., dovezi trimise cu dosare cu șină (da, există o grămadă de dosare cu șină și în Germania, mai multe decât vă imaginați). Refuz de plată, sumă cu patru zerouri după cifră, trebuia să o plătim din buzunarul nostru.
Nu se poate, în Vestul ăsta nu era vorba că statul plătește tot și nu e ca în România să trebuiască să dai din buzunar pentru sănătate?
Până la urmă, banii de operație i-am primit cadou, ghiciți de unde: din România.
A treia operație a decurs bine, dar spitalul unde am plătit operația insista să o externeze pe soția mea a doua zi după, când ea abia se putea ridica în picioare. Mai, oamenilor, sunteți nebuni? Hai să vă mai plătesc o zi de spitalizare, deși erau trei incluse în contractul de prestări servicii.
Până la urmă au mai ținut-o o zi și pe urmă au externat-o cu aceleași indicații stupide: să meargă la doctorul de familie să îi urmărească procesul de vindecare.
Vă imaginați că te operează chirurgul-șef din spitalul respectiv, exact așa ne-au și prezentat devizul de costuri pentru operație. Un fel de: dacă plătiți banii ăștia, îl punem pe cel mai bun. Și pe urmă te trimite la medicul de familie.
E ca și cum dai examenul la facultate cu profesorul titular, doctor în științe, iar corectarea lucrării o face portarul de la intrarea în clădirea facultății.
După 5 zile face febră, eram normal îngrijorați, poate e doar un virus, poate e de la operație, infecții etc., mergem la medicul de familie, că doar așa ne-au spus. Era chiar înaintea unei sărbători legale din Germania, iar medicul de familie ne-a spus senin că nu știe ce să spună și că ei oricum închid, că urmează sărbătorile legale, și să mergem la urgențe.
La urgențe ne-am hotărât să mergem la același spital unde a fost operată cu 5 zile înainte, în ideea omenească, de altfel, că „o să o recunoască ăia” și o bagă în seamă repede… 5 ore a așteptat pe un scaun la urgență.
Pe lângă faptul că la înregistrare nu erau în stare să îi ia febra cum trebuie din ureche și ne tot spuneau că nu are febră, că de ce tot spunem că are febră. Bă, ești nebun, te rog frumos să o mai măsori o dată și de data asta cum trebuie… a, da, are febră.
Știți de ce nu am ales să facem operația în România? Că o puteam face acolo, tot pe bani, la un spital privat. Să fim aproape de medicul care o operează, pentru a urmări vindecarea. Ce ironic…
Tot aici aș mai menționa că la controalele ulterioare pe care le-am făcut în România, niciun doctor nu a reușit să confirme metoda de operație pe care au propus-o și pe care ne-au explicat-o cei din Germania când ne-au prezentat costurile. Deși este doar o părere personală, suspectez că a fost și ceva marketing la mijloc pentru a umfla costurile. Cum că fac nu știu ce chestii speciale, când până la urmă operația de reconstrucție a fost banală, cum se face peste tot.
Știți ce este cel mai important, mai presus de toți banii și regulile alea respectate, democrație (mai bună), după care alergăm noi, românii, în Vest? Că trebuie să treci prin toate astea singur, tu cu tine, tu cu familia ta și cu copiii tăi, nu ai pe nimeni. Sau trebuie să chemi, ironic, pe cineva din România să vină să stea cu tine să te ajute, iar aia din România vin pe bani din România, produși în România. România aia de care am fugit noi, cei care am plecat în Vest.
În următorul articol o să continui cu micile inconveniente din sistemul medical întâlnite de noi.
