De ce nu îmi place să scriu despre mine
Am ezitat mult să scriu acest articol, din mai multe puncte de vedere, în primul rând că nu îmi place să zbier în gura mare cât e internetul de mare lucrurile personale. Pentru mine e echivalentul la vorba aia, toți proștii care își scriu numele pe toate gardurile.
În al doilea rând că trăirile mele și sentimentele mele sunt ale mele, nu sunt ale nimănui și nu cred că ajută pe nimeni să le share-uiesc, mai ales dacă eu consider că nu aduc cuiva un beneficiu. Iar lucrurile personale sunt personale, de aceea se numesc așa, oricât am citi cărți de psihologie și de dezvoltare personală cu exemple cum să ne regăsim noi în alții.
L-am tot plănuit, până la un moment dat când mi-aș fi făcut curaj să-l scriu, dar pentru că unele lucruri se întâmplă așa, fără să avem o explicație logică de fiecare dată pentru ele. Uite că a venit momentul în care am primit imboldul de a face acest lucru și de a pune pe hârtie experiențele personale ale unui român (cu familia) din străinătate.
De unde a pornit totul
Imboldul ăsta a venit cumva dintr-un feed de Google Discover (bată-l vina să-l bată) al unui articol de pe un blog din România, aici de față.
În care am comentat și eu ca tot omul la articolul respectiv, relatând experiențele personale. Dar pesemne am fost prea acid la adresa autorului și am scris împotriva curentului pe care el îl împrăștia cu vasta lui cunoaștere, iar comentariul nu a fost aprobat.
Da, dacă cineva ar considera acest articol ca un fel de vendetă personală, probabil are dreptate. Însă eu l-aș considera un „drept la replică”, că sună mai modern.
Citind câteva alte articole de pe blogul respectiv nu am cum să nu-mi placă tipul respectiv de blogger.
Democrație, dar în condițiile mele
Tipul ăla de blogger care propovăduiește democrația și libertatea de exprimare, dar în condițiile lui. Care scrie tot felul de articole și dacă îl combați cu argumente, alege să nu publice ceea ce ai scris, e democrație, domne, dar democrație cum vreau eu. Și tot ei sunt aia care se plâng pe urmă de nesimțirea din România și bombardieri.
Sau tipul celor care chiar s-au căpătuit în România, au evoluat și câștigă pâinea datorită României, după cum chiar autorul blogului respectiv spune asta, că trăiește de pe urma scrisului. Iar scrisul ăla se face în limba română (poate nici nu știe altă limbă de circulație internațională), în România, pentru români, adică mănâncă pâinea de pe urma românilor și României, dar tot el este cel care dă în stânga și-n dreapta că ce rău e la noi.
Sau ca aia care au trăit toată viața în sistem, au beneficiat de pe urma sistemului, au întreținut sistemul, au făcut bani de pe urma sistemului și pe urmă se plâng de același sistem.
Păi dacă ești deștept, îți spun un singur lucru: vorba-i de argint, dar tăcerea-i de aur.
Bine, și să nu încep să spun despre limbajul colorat pe care îl folosește. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu cred că asta e secretul spre educație, respectarea regulilor, bun simț etc. în România.
Că tot am văzut că dezbate diferite teme despre viața de zi cu zi. Păi, scuză-mă, dar cu astfel de limbaj lipsit de decență, tu întreții exact lucrurile de care te plângi în articolele tale.
Încă un lucru despre „vendeta mea personală”, nu neapărat în legătură directă doar cu articolul acesta. Pe urmă mă opresc și continui cu subiectul principal al articolului.
Ce îmi plac mie situațiile astea când în online cineva îți dă cu flit, de pe o poziție de forță (sau așa crede el/ea), când de fapt habar n-are cine se află în spatele pseudonimului. Eu asta am învățat-o pe propria piele din viața reală încă de pe vremea când „online-ul” era încă în bula dotcom.
Acum avem o platformă unde câteodată ne putem refula frustrările, de ce nu :). Tot ceea ce lumea trebuie să înțeleagă e că sky is the limit în viața noastră.
Acum, revenind la subiectul principal al articolului, acesta a plecat de la ideea unui drept la replică, scârbit fiind de nenumăratele situații când lumea vorbește despre lucruri pe care nu le cunosc în realitate. Iar unul dintre aceste lucruri, în general, care apar iar și iar în online și mass-media este cum este în Vest față de România.
În general, majoritatea materialelor zugrăvesc imagini care nu fac parte din realitatea cotidiană, cel puțin din experiențele mele personale. Sunt sigur că pot fi alții care mă pot contrazice oricând cu experiențele lor, care sunt grozave, și e ok lucrul acesta, însă tocmai aici e subtilitatea, că experiențele tuturor arată realitatea, și nu doar cele într-o direcție sau alta.
De ce am plecat
Așadar, să începem cu începutul: ideea de a pleca dincolo din România a venit din câteva direcții. Cele principale pe care le-aș menționa ar fi frământările sociale celebre cu ordonanțele infractorilor PSD, plus marea gazare de la București, tot din perioada aia. Da, am fost și acolo, deși nu locuiesc în împrejurimi.
Și o direcție profesională, pentru că tot timpul m-am considerat oarecum o persoană de carieră și tot timpul am vrut să îmi demonstrez mie că pot mai mult și că pot să ridic ștacheta.
Plus tipicele dorințe de a pune ceva deoparte pentru zile negre etc. Bine, la alții aceste dorințe de obicei se traduc probabil într-o mașină mai mare, mai tare, mai grozavă, să moară vecinii de supărare, dar asta e altă discuție.
Să nu fiu înțeles greșit, în România o duceam bine, ca familie aveam venituri binișor peste media anilor respectivi și nu am plecat în orice condiții. Fără a suna a laudă, după cum se spune modern, am plecat ca „white collar”. Adică, să zicem așa, în condiții mult mai bune în comparație cu, cum au plecat alții.
Locuința: ne aștepta deja persoana cu cheile literalmente pe strada din fața imobilului când am ajuns, fără pic de stres din punctul ăsta de vedere. Financiar ne-am permis să mergem cu câteva săptămâni înainte de a începe jobul, pentru acomodare în orașul din Germania unde urma să ne stabilim.
Apartenența României la UE (in your face, dacii liberi) a făcut ca formalitățile să fie floare la ureche.
Job-ul a fost cel mai simplu proces: știam deja limba, aveam deja „relațiile” pe acolo, care, când au auzit că ar fi posibilitatea să mă duc să lucrez la ei, abia așteptau acest lucru; mi-au pregătit contractul fără interviu, fără niciun fel de proces, aproape în alb, în afară de sumă :).
La început de 2019 începe aventura noastră în afara țării, în Germania.
De ce vorbesc despre Vest și România
În rândurile următoare o să mă concentrez pe lucrurile care nu merg în Vest, lucrurile care ne-au deranjat pe noi, lucrurile mai puțin plăcute. După cum am spus mai sus, lumea are în general tendința să le evite și să vorbească doar de ceea ce e bine, voit sau nu. Dacă o să existe interes o să scriu și de lucrurile bune.
Acest articol se vrea un drept la replică al acelor informații. Nu vreau să arăt ce grozavă este România și ce rău este dincolo, ci vreau să arăt cât de cât o imagine a realității a cuiva care a trăit acolo și s-a lovit atât de cele bune, cât și de cele rele.
Nu știu de ce există tendința ca în online să vedem doar părțile bune de acolo și cele rele de la noi. Așadar, fără a lăuda România, prin aceste articole vreau să spun că nu doar la noi se întâmplă, să nu mai aibă impresia lumea că România e buricul pământului atât la cele pozitive, cât și la cele negative: „uite, domne, doar la noi se întâmplă”, „ca la noi, la nimeni”.
Spun cu toată deschiderea și asumarea: toată lumea are proștii săi, fiecare loc are lucruri bune și lucruri rele și, ca întotdeauna, nu există loc perfect.
Așadar, cum ar spune germanul, feuer frei:
În articolul viitor o să vorbesc despre experiența noastră cu sistemul medical de acolo.
