Am pomenit în câteva articole precedente, VPN, Jellyfin și Pi-hole, despre folosirea rezervării de IP atunci când avem nevoie de un IP static. M-am gândit să explic mai în detaliu acest lucru, oferind și exemple. Deși ar putea fi privită ca o informație trivială pentru cei cu cunoștințe în materie de rețelistică sau care sunt pasionați de tehnologie, sunt sigur că mai există suficiente persoane care nu înțeleg acest aspect.
Să trecem puțin prin teorie. Fiecare placă de rețea cu care este echipat un dispozitiv electronic are o adresă unică de identificare, numită adresă MAC sau adresă hardware. Prin această adresă este identificat fiecare dispozitiv în rețea. Unicitatea acestei adrese hardware este oarecum relativă, deoarece, prin anumite mijloace, se poate schimba. De aceea, plecăm de la premisa că este unică în rețeaua noastră locală. Acest lucru este necesar pentru că, altfel, am avea conflicte în rețea.
Pe baza acestei adrese hardware, noi putem configura routerul astfel încât, de fiecare dată când detectează o anumită adresă MAC în rețea, să-i asigneze același IP predefinit. Astfel, în loc să setăm un IP static la nivelul fiecărui dispozitiv, facem această rezervare între MAC-ul dispozitivului și IP-ul pe care dorim să-l asignăm.
De ce avem nevoie de o adresă IP cunoscută în rețeaua proprie?
Nu este neapărat necesar acest lucru; din punct de vedere tehnic, totul ar funcționa cam la fel. Totuși, dacă avem anumite servicii care rulează și dorim să le accesăm, o facem pe baza adresei de rețea, adică a adresei IP. De exemplu, când navigăm pe internet, nu trebuie să știm IP-ul resursei pe care dorim să o accesăm. Ci cunoaștem numele domeniului acelei resurse, iar serviciul de DNS face traducerea între numele domeniului și IP-ul asignat. În rețeaua locală proprie, folosirea aceluiași sistem cu nume de domenii și IP-uri ar presupune o infrastructură suplimentară configurată. De aceea, este mai ușor să folosim direct IP-ul asignat.
Așa cum am menționat și în alte articole, eu folosesc această metodă în locul setării IP-ului static direct pe dispozitiv. Fac acest lucru pentru că îmi place să am totul configurat într-un loc central. Astfel, când vreau să fac modificări, acestea trebuie efectuate doar într-un singur loc. Un alt motiv pentru care este bine să rezervăm IP-urile în rețeaua proprie este că, din punct de vedere al securității, avem o vedere de ansamblu foarte bună asupra dispozitivelor conectate.
Această opțiune de rezervare a IP-ului se găsește pe toate routerele, sau aproape toate. Eu, cel puțin, nu am văzut până acum un router fără această funcție. Dar este posibil ca unele modele mai rudimentare să nu o ofere.
Exemple de configurare
Pentru a exemplifica rezervarea de IP, voi prezenta configurarea pe mai multe tipuri de routere:
Router GL.iNet GL-MT3000, cu o versiune customizată de OpenWrt.
Router FritzBox, cu sistem de operare propriu. La acest router, trebuie să selectăm pentru fiecare dispozitiv conectat opțiunea de a-i rezerva IP-ul.
Router Huawei HG8121H, oferit mult timp de Digi gratuit în pachetele sale:
Router TP-Link, cu OpenWrt:
După cum putem observa, configurarea este destul de simplă, indiferent de router sau denumirea sub care se regăsește funcția. Tot ce trebuie să facem este să asociem adresa MAC cu adresa IP pe care dorim să o asignăm, și cam atât.
Surse: Fotografia principală a fost generată cu DALL-E, Wikipedia
